Sermon on the 18th Sunday after Pentecost [2025]

Leave a comment

My beloveds[1],

 

when you are a fisherman, you go out with the thought of ​​catching fish, big and good fish, but you return home with what God gives you. Because you never catch as much as you want, but as much as you receive. Because the fish is first and foremost a gift and not the fruit of your experience. And today’s Evangel [Lucas 5, 1-11], that of the marvelous fishing, has the role of emphasizing this: that the Church’s preaching is for all people, but only some believe it and become servants of God. And only some believe it, because only some want to be saved. Because the salvation is always a choice, a free choice, and not a compulsion of man[2].

The Church’s sermon is varied, it is full of theological teachings, it is full of miracles, it is full of divine truths. From it you learn who God is, why He made the world, what our role is in this life, namely: to serve Him in peace and to be saved in the life with the God of our salvation. From the Church’s sermon you learn that the only true life is the life with God, it is the life in His Church and that you must overcome all temptations, troubles and difficulties with God, without letting yourself be overcome by anything in particular, because the one who endures to the end is the one who is saved[3].

Someone enters the Church for the first time and sits at a Service, hears what is being preached, and begins to believe in God. And God caught him in His net, like a rational fish, because He convinced him with His truths. God’s Servants serve, preach, make themselves an open path to God through their preaching and life, and we understand His will from their service and life, from their dedication to us. For they, His Servants, also draw us to Him, and for this we are grateful to God, as well as to them, for the gift of faith. Because we came to believe precisely because we integrated ourselves into the divine rhythm of the life of the Church[4].

The Train Station has its concourse, the Square has its agitation, but to enter the rhythm of the Church you must learn the piety of the Church, its pure joy, its fear of God, its service. You do not come to the Church to hurry outwardly, but to burn inwardly. The inner burning of the believer is his zeal. It is his total openness to what is served and preached in the Church. He comes to listen, to participate, to contemplate, to be part of the service of the Church, to pray together with his fellow believers, to rejoice together with them. Because the inner rhythm of the Church is the love of God. It is listening to Him with a humble, loving heart[5].

You may not like a large part of the sermon. Some parts of it you understand, you agree with, some you don’t like, because they talk about your sins, which you love, but it doesn’t leave you the same. The sermon is always a light. The sermon is always a return to yourself, a putting yourself on the embers. Because you start thinking, to make problems for yourself. And, even if you forget it right away, you can remember, at various times in your life, the sermon, the sermons, what you read, what you heard, and each thing counts in your conversion. Because it all adds up and you understand, in the end, His will[6].

The writers, the artists, the singers struggle internally with the Church’s preaching and you see this at every step in their work. Because the truth is the light you defend yourself from, when you don’t want to believe in the Light. Many struggle almost their entire lives with God, they fight with Him and don’t want to let Him enter them through His glory. And when they can’t anymore, when He overcomes them through His love and long-suffering, they suddenly calm down and burst into tears. Because they realize that their struggle has tired them, exhausted them, alienated them internally, when the faith is the peace and fulfillment of man[7].

And because people resist their own joy, the Church’s sermon is the continuous call to eternal joy. The Church’s sermon is never a waste of time, because everyone hears, both when they want and when they don’t want, the truth about themselves and about their eternity. For people continuously need to hear who they really are and not who they think they are. And the Church’s sermon tells us all that we are sinners, that we are very sinners, because we chose to sin, but that our life truly is the holiness. And that we can be Holy, we can all be Holy, if we live with God and let ourselves be filled with His glory. And that is precisely why the whole world needs this fundamental truth: the holy life, the life with God[8].

We catch all kinds of fish in the net. We catch both big and small fish, we catch fish that we like and fish that we don’t like. But the risk of fishing, i.e. of preaching, is that you must make yourself proper to the fishes. Because you might catch fish you don’t think of: former criminals, former rapists, former prostitutes, former thieves, and so on. And when you preach, you must expect anything and anyone, because preaching comes with both good and bad surprises. And you must accept them all as God’s will for you. And you must welcome everyone into the Church, changing the face of the Church in which you serve, because God brings His believers from everywhere. And you, the one who called them to faith, must make yourself their own, always be their teacher[9].

The rhythm of the converted is alert, because they have a lot of zeal for God’s will. The difference between them and those who come to Church out of habit, because that is how they inherited it from their parents, is visible. For those who have been caught by the Church’s preaching, those who have been taken out of the world, want to do God’s will with great ardor. And for them you must have special eyes, because they read, pray, are ascetic, and they need the preaching and the life of the Church like water. Because they want to redeem the time of their unbelief. They want to repent with great pain[10].

I am part of the converted and that is why I know the need of people for life with God. Without knowing it, many seek spirituality or peace or fulfillment or God in various sins, in various philosophies, in various ideologies and are disappointed inside. And they are like this, because they do not feel fulfilled. For God is not sought in sin, but in the holy life with Him. To feel His peace, His joy, His forgiveness, His great wisdom and strengthening, you must listen to His will. You must start coming to Church, to confess, to share with Him, to always listen to His will, so that your life becomes good. To become full of His peace[11].

And if the sermon seems to nag you, seems to teach you like a little child, you must understand that everyone needs the truth of God. For that is what your mother did with you: she taught you everything until you started to walk on your own feet. And if you no longer need the general sermon, move on to the abyssal one, move on to the sermon of the Scripture and the Fathers, because you will find very difficult things for you! For the Church has a huge library of theology, which you will read all your life and still will not finish it[12].

But the Divine Evangels speak in a pregnant way of the life of the Lord, of what He did for us and for our salvation. So that we may live everything we hear from Him in our life. His words, if they remain only in our minds, are simple theological knowledge. But if they become one with us, if they become our life, they make us understand how alive, how transfiguring, how powerful they are in our life. Because they radically change us. They fill us of His eternal glory, of His holiness[13].

Therefore, my beloveds, the family is what preserves the naturalness of our life and the faith in God. If you do not learn here, in the Church and in the family, the important things of your life, you will not learn them anywhere. Because our world is in a hurry, working, making money, having fun, but fulfillment is given by the life with God and with people in His Church. To be fulfilled, you must be a servant of God. And to be His, you must do His holy will. Amin[14]!

[1] Started at 7.00, in day of monday, on 22 september 2025. Clear sky, 13 degrees, wind of 8 km/h.

[2] Iubiții mei, când ești pescar, te duci cu gândul să prinzi pește, pește mare și bun, dar te întorci acasă cu ceea ce îți dăruie Dumnezeu. Pentru că nu prinzi niciodată cât vrei, ci cât primești. Căci peștele e un dar în primul rând și nu rodul experienței tale. Iar Evanghelia de azi [Lucas 5, 1-11], cea a pescuirii minunate, are rolul de a sublinia acest lucru: că predica Bisericii e pentru toți oamenii, dar numai unii o cred și devin slujitorii lui Dumnezeu. Și o cred doar unii, pentru că doar unii voiesc să se mântuie. Căci mântuirea e întotdeauna alegere, alegere liberă, și nu constrângere a omului.

[3] Predica Bisericii e variată, e plină de învățături teologice, e plină de minuni, e plină de adevăruri dumnezeiești. Din ea înveți cine e Dumnezeu, pentru ce a făcut El lumea, care e rolul nostru în viața aceasta și anume: să Îi slujim Lui cu pace și să ne mântuim în viața cu Dumnezeul mântuirii noastre. Din predica Bisericii înveți că singura viață adevărată e viața cu Dumnezeu, e viața în Biserica Sa și că trebuie să treci peste toate ispitele, necazurile și greutățile cu Dumnezeu, fără să te lași biruit de ceva anume, căci cel care rabdă până la sfârșit e cel care se mântuie.

[4] Cineva intră pentru prima oară în Biserică și stă la o Slujbă, aude ce se predică, și începe să creadă în Dumnezeu. Și Dumnezeu l-a prins în năvodul Lui, ca pe un pește rațional, pentru că l-a convins prin adevărurile Sale. Slujitorii lui Dumnezeu slujesc, predică, se fac o cale deschisă spre Dumnezeu prin predica și viața lor, iar noi înțelegem voia Lui din slujirea și viața lor, din dăruirea lor față de noi. Căci ei, Slujitorii Lui, ne atrag și pe noi spre El și pentru aceasta suntem recunoscători și lui Dumnezeu, cât și lor, pentru darul credinței. Pentru că am ajuns să credem tocmai pentru că ne-am integrat în ritmul dumnezeiesc al vieții Bisericii.

[5] Gara are aglomerația ei, Piața are agitația ei, dar ca să intri în ritmul Bisericii trebuie să înveți evlavia Bisericii, bucuria ei curată, frica ei de Dumnezeu, slujirea ei. La Biserică nu vii pentru ca să te grăbești exterior, ci pentru ca să arzi interior. Arderea interioară a omului credincios e râvna lui. E deschiderea lui totală spre ceea ce se slujește și se predică în Biserică. El vine să asculte, să participe, să contemple, să facă parte din slujirea Bisericii, să se roage împreună cu confrații săi de credință, să se bucure împreună cu ei. Pentru că ritmul interior al Bisericii e iubirea lui Dumnezeu. E ascultarea Lui cu inimă smerită, iubitoare.

[6] S-ar putea să nu îți placă o mare parte din predică. Unele părți ale ei le înțelegi, ești de acord cu ele, altele nu-ți plac, pentru că vorbesc de păcatele tale, pe care tu ți le iubești, dar ea nu te lasă același. Predica e mereu o lumină. Predica e mereu o întoarcere spre tine însuți, o punere a ta pe jar. Pentru că începi să te gândești, să îți faci probleme. Și, chiar dacă o uiți imediat, îți poți aminti, în diverse momente ale vieții tale, predica, predicile, ce ai citit, ce ai auzit, și fiecare lucru contează în convertirea ta. Pentru că toate se adună și tu înțelegi, în cele din urmă, voia Lui.

[7] Scriitorii, artiștii, cântăreții se luptă interior cu predica Bisericii și vezi asta la tot pasul în opera lor. Pentru că adevărul e lumina de care te aperi, atunci când nu vrei să crezi în Lumină. Mulți se luptă aproape toată viața cu Dumnezeu, se luptă cu El și nu vor să Îl lase să intre în ei prin slava Lui. Și când nu mai pot, când El îi biruie prin dragostea și îndelunga Lui răbdare, ei se liniștesc deodată și izbucnesc în lacrimi. Pentru că își dau seama că lupta lor i-a obosit, i-a epuizat, i-a înstrăinat interior, când credința e pacea și împlinirea omului.

[8] Și pentru că oamenii se împotrivesc propriei lor bucurii, predica Bisericii e chemarea continuă la bucuria cea veșnică. Predica Bisericii nu e niciodată pierdere de timp, pentru că toți aud, și când vor și când nu vor, adevărul despre ei înșiși și despre veșnicia lor. Căci oamenii au nevoie continuu să audă cine sunt cu adevărat și nu cine cred ei că sunt. Și predica Bisericii ne spune tuturor că suntem păcătoși, că suntem foarte păcătoși, pentru că am ales să păcătuim, dar că viața noastră cu adevărat e sfințenia. Și că putem fi Sfinți, putem fi Sfinți cu toții, dacă trăim cu Dumnezeu și ne lăsăm umpluți de slava Lui. Și tocmai de aceea lumea întreagă are nevoie de acest fundamental adevăr: de viața sfântă, de viața cu Dumnezeu.

[9] Prindem în plasă tot felul de pești. Prindem și pești mari, cât și mici, prindem pești care ne plac și pești care nu ne plac. Însă riscul pescuirii, adică al predicii, e acela că trebuie să te faci propriu peștilor. Căci s-ar putea să prinzi pești la care nu te gândești: foști criminali, foști violatori, foste prostituate, foști hoți, și așa mai departe. Și când predici trebuie să te aștepți la orice și la oricine, pentru că predicarea vine la pachet și cu surprize bune, dar și cu rele. Și trebuie să le primești pe toate ca pe voia lui Dumnezeu cu tine. Și să îi primești pe toți în Biserică, schimbând fața Bisericii în care slujești, căci Dumnezeu Își aduce credincioșii Lui de peste tot. Iar tu, cel care i-ai chemat la credință, trebuie să te faci propriu lor, să te faci învățătorul lor mereu.

[10] Ritmul celor convertiților e alert, pentru că au multă râvnă pentru voia lui Dumnezeu. Se vede diferența dintre ei și cei care vin la Biserică din obișnuință, pentru că așa au moștenit de la părinți. Căci cei care au fost prinși de predica Bisericii, cei care au fost scoși din lume, vor să facă voia lui Dumnezeu cu multă ardoare. Și pentru ei trebuie să ai ochi aparte, pentru că ei citesc, se roagă, sunt ascetici, și ei au nevoie de predica și de viața Bisericii ca de apă. Pentru că vor să răscumpere vremea necredinței lor. Vor să se pocăiască cu multă durere.

[11] Fac parte dintre cei convertiți și de aceea știu nevoia oamenilor după viața cu Dumnezeu. Fără ca să știe, mulți caută spiritualitate sau pace sau împlinire sau pe Dumnezeu în diverse păcate, în diverse filosofii, în diverse ideologii și sunt dezamăgiți interior. Și sunt astfel, pentru că nu se simt împliniți. Căci Dumnezeu nu Se caută în păcat, ci în viața sfântă cu El. Ca să simți pacea Lui, bucuria Lui, iertarea Lui, marea Lui înțelepciune și întărire trebuie să asculți voia Sa. Trebuie să începi să vii la Biserică, să te spovedești, să te împărtășești cu El, să asculți mereu voia Lui, pentru ca viața ta să devină bună. Să devină plină de pacea Lui.

[12] Și dacă predica pare să te cicălească, pare să te învețe ca pe copilul mic, trebuie să înțelegi că fiecare are nevoie de adevărul lui Dumnezeu. Căci așa a făcut și mama ta cu tine: te-a învățat toate până când ai început să mergi pe propriile tale picioare. Iar dacă nu mai ai nevoie de predica generală, treci la cea abisală, treci la predica Scripturii și a Părinților, pentru că vei găsi lucruri foarte grele pentru tine! Căci Biserica are o bibliotecă imensă de teologie, pe care o vei citi toată viața și tot nu o să o termini.

[13] Însă Dumnezeieștile Evanghelii vorbesc în mod pregnant de viața Domnului, de ce a făcut El pentru noi și pentru mântuirea noastră. Pentru ca tot ceea ce auzim de la El să le trăim în viața noastră. Cuvintele Lui, dacă rămân doar în mintea noastră, sunt simple cunoștințe teologice. Dar dacă devin una cu noi, dacă ele devin viața noastră, ne fac să înțelegem cât de vii sunt, cât de transfiguratoare, cât de puternice în viața noastră. Pentru că ele ne schimbă radical. Ele ne umplu de slava Lui cea veșnică, de sfințenia Lui.

[14] De aceea, iubiții mei, familia e cea care păstrează firescul vieții noastre și credința în Dumnezeu. Dacă nu înveți aici, în Biserică și în familie, lucrurile importante ale vieții tale, nu le înveți nicăieri. Pentru că lumea noastră se grăbește, muncește, face bani, se distrează, dar împlinirea o dă viața cu Dumnezeu și cu oamenii în Biserica Sa. Ca să fii împlinit trebuie să fii slujitorul lui Dumnezeu. Și ca să fii al Lui trebuie să faci voia Sa cea sfântă. Amin!

Mireasmă [3]

Leave a comment

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Mireasmă
(roman)

*

Miros cărțile, le înțeleg simplitatea lor abisală, mă bucur de minunea lor, a marilor cărți, în viața umanității. Cu 25 de euro[1] intri în islamizata Catedrală Sfânta Sofia și asta pentru câteva răni iconografice de pe pereți. Eu văd răni, unde alții văd reminiscențe creștine. Cărțile, aceste brațe fragile, manuscrisele, papirusurile, toate artefactele trebuie luate cu grijă și transpuse în paginile onlineului. Pentru că asta înseamnă a le păstra, a le transmite. Afacerile culturale sunt meschine. Dăm bani pentru a ascunde informațiile, pentru a nu le înlesni trecerea spre toți. Cum arătau cititorii lui Nichita Stănescu? Ce înțelegeau ei din dăruirea lui debordantă? Și întreb asta când eu însumi sunt unul dintre cititori. Dintre acei cititori din prezent. Dincolo de teatralitatea gesturilor, a unor gesturi ale sale, pe care nu mi le pot însuși, caut peste tot gândul lui, sentimentele sale. Și cu iubirea lui, cu prietenia lui, rezonez cu totul, sunt și eu prietenul lui, nu doar cititorul său.

De ce a vrut Adam[2] să fim prieteni pe ultima sută de metri? M-a ținut la distanță, nu a vrut să avem nicio întrevedere audio sau video, ci s-a lăsat mie în scris. Pentru că în scris s-a lăsat și pe sine. Probabil era saturat de afluxul vizual care te îndepărtează de scris, de locul împărtășirii directe. Și m-a văzut pe mine scriindu-mă și a zis să mi se dea mie tot prin scris, pentru că scrisul e cel care rămâne. Iar adormirea lui a fost o intrare în scris, o nemaiprimire de noi fotografii de la el, din curtea și din casa lui, căci scrisul e cel care contează. Scrisul trebuie descifrat, trebuie trăit, trebuie înțeles, pentru ca să fii prieten cu el. Căci altfel bei doar vinul cu el, dar nu și vinul cuvintelor sale.

Încep tot mai repede rugăciunile, pentru că am tot mai multe iubiri. Tot mai mulți oameni pentru care mă rog. Nu cred în omul fără însușiri, dacă există marele Gatsby, poate exista și marele Gică, iar muntele lui Mann poate sta în așteptare, căci o metaforă tare poate fi și dealul meu, pe care se pot petrece lucruri memorabile. Căci tu, autorul, pui consistență în lucruri! Tu chemi spre tine. Tu te destăinui, tu ai ceva de zis, pe tine te vor iubi, spre tine vor veni, căci cei care țipă impersonal sunt mulți. Pentru că tu îți asumi glasul viu al omului, al unei lumi care spune lucruri esențiale pentru viitorime.

Cărțile tale sunt amprenta sufletului tău. Dacă te dai de ceasul morții că nu înțelegi un amănunt, nu aceasta e problema. Ci e nevoie să îl iubești pe autorul celor scrise, pe el trebuie să îl iubești, ca să te înțelegi. Căci, la rândul tău, trebuie să te dărui pentru ca cineva să se înțeleagă prin gestul tău, prin iubirea ta pentru el. Dacă Miruna ar fi existat înainte de Păsări spre cer, ea ar fi fost bărbat. Probabil mulți o simt bărbată, cu suflet bărbătos. Dar ea este foarte feminină în adâncul ei, foarte iertătoare, e un munte de dăruire și de încredere. Într-o lume în care femeile se emasculează, pentru că nebunia asta e la modă, Miruna e soția de care ai nevoie. Cu care poți discuta în pace, care te alină, care te înțelege și, mai ales, te poartă pe brațele ei peste tot. Căci ea a înțeles să fie femeie din suferința ei, din iubirea care se tot maturizează în ea însăși. Și dacă plâng uneori la sentimentele puternice, la durerile vii, la măreția răbdării umane, pun aceste lacrimi dulci în scrisul meu ici și colo, pentru că ele sunt răcorirea inimii mele.

[1] Cf. https://istanbultouristpass.com/ro/blog/places/the-magnificent-hagia-sophia-everything-about-hagia-sophia-istanbul.

[2] Mă refer la el și la cartea trăită împreună cu el: https://www.teologiepentruazi.ro/2023/01/18/bucuria-de-a-fi-cu-adam/.

Epistola către Titos, cap. 1, cf. BYZ

Leave a comment

1. Pavlos [Παῦλος], robul lui Dumnezeu și Apostolul lui Iisus Hristos, după credința celor aleși ai lui Dumnezeu și [după] cunoașterea adevărului cea după evlavie [καὶ ἐπίγνωσιν ἀληθείας τῆς κατ᾽ εὐσέβειαν],

2. în[tru] nădejdea vieții celei veșnice, pe care a făgăduit-o Cel nemincinos, Dumnezeu, mai înainte de vremurile cele veșnice [πρὸ χρόνων αἰωνίων],

3. și a arătat [la] timpurile Sale cuvântul Său, prin propovăduirea pe care am fost crezând-o eu, după porunca Mântuitorului nostru Dumnezeu,

4. lui Titos [Τίτος[1]], adevăratului copil [al meu] după credința cea de obște: har, milă, pace de la Dumnezeu Tatăl și [de la] Domnul Iisus Hristos, Mântuitorul nostru!

5. Pentru acest scop te-am lăsat pe tine în Criti [Κρήτη[2]], ca pe cele care lipsesc să le îndrepți și să pui Presbiteri prin cetate [καὶ καταστήσῃς κατὰ πόλιν Πρεσβυτέρους], precum eu ți-am rânduit ție;

6. dacă cineva este nevinovat [εἴ τίς ἐστιν ἀνέγκλητος], bărbatul unei femei [μιᾶς γυναικὸς ἀνήρ], având copii credincioși [τέκνα ἔχων πιστα], nu cu învinuire de destrăbălare sau neascultători [μὴ ἐν κατηγορίᾳ ἀσωτίας ἢ ἀνυπότακτα].

7. Căci trebuie [ca] Episcopul a fi nevinovat [Δεῖ γὰρ τὸν Ἐπίσκοπον ἀνέγκλητον εἶναι], ca iconomul lui Dumnezeu [ὡς Θεοῦ οἰκονόμον]; nu îngâmfat [μὴ αὐθάδη], nu înclinat spre mânie [μὴ ὀργίλον], nu bețiv [μὴ πάροινον], nu certăreț [μὴ πλήκτην], nu iubitor de câștig necinstit [μὴ αἰσχροκερδῆ][3],

8. ci iubitor de străini [ἀλλὰ φιλόξενον], iubitor de bine [φιλάγαθον], înțelept [σώφρονα], drept [δίκαιον], cuvios [ὅσιον], înfrânat [ἐγκρατῆ],

9. ținându-se după cuvântul cel credincios al învățăturii [ἀντεχόμενον τοῦ κατὰ τὴν διδαχὴν πιστοῦ λόγου], ca puternic să fie și a îndemna la învățătura cea sănătoasă [ἵνα δυνατὸς ᾖ καὶ παρακαλεῖν ἐν τῇ διδασκαλίᾳ τῇ ὑγιαινούσῃ], iar pe cei care grăiesc împotrivă a-i mustra [καὶ τοὺς ἀντιλέγοντας ἐλέγχειν].

10. Căci sunt mulți și neascultători, vorbitori în deșert și înșelători, mai ales cei din tăierea împrejur,

11. cărora trebuie a le închide gura; care toate casele le răstoarnă, învățând pe care nu trebuie [διδάσκοντες ἃ μὴ δεῖ], pentru câștigul cel rușinos [αἰσχροῦ κέρδους χάριν].

12. Zis-a oarecare dintre ei, el însuși profetul lor: „Critesii[4] [sunt] pururea mincinoși, fiare rele, pântece leneșe”.

13. Mărturia aceasta este adevărată. Pentru care pricină, mustră-i pe ei cu asprime, ca să fie sănătoși în credință [ἵνα ὑγιαίνωσιν ἐν τῇ πίστει],

14. neluând aminte [la] miturile cele iudaice [μὴ προσέχοντες ἰουδαϊκοῖς μύθοις] și [la] poruncile oamenilor care se întorc de la adevăr [καὶ ἐντολαῖς ἀνθρώπων ἀποστρεφομένων τὴν ἀλήθειαν]!

15. Într-adevăr, toate [sunt] curate [la] cei curați; iar [la] cei spurcați și necredincioși nimic [nu este] curat, ci li s-a spurcat lor și mintea și conștiința [ἀλλὰ μεμίανται αὐτῶν καὶ ὁ νοῦς καὶ ἡ συνείδησις].

16. Pe Dumnezeu mărturisesc să-L cunoască [a-L cunoaște], dar [cu] faptele negându-L, dezgustători fiind și neascultători și netrebnici la tot lucrul cel bun.

[1] Forma de N. În text e forma de D.

[2] Se referă la insula Creta. Forma de N. a cuvântului. În text e forma de D.

[3] Neiubitor de simonie.

[4] De la N. pl. Κρῆτες, cf. https://en.wiktionary.org/wiki/Κρής. E vorba de cretani.

Ioan Alexandru: istoria României esențializată în imne [41]

Leave a comment

Frumusețea cerului înstelat e splendoare greu de descris în cuvinte: „Cerul duce stelele de vară/ Să nu ne fie cosmosul povară” (Mana).

Luna e o candelă a cărei aură trebuie să ne amintească nouă că viața și sfințenia ne vin de la Cel ce a înviat din morți: „Noapte de iarnă necuprinsă/ Candela lunii/ Plutește aprinsă/ Luna fără viață/ Altă frumusețe o răsfață/ Deșarta creatură/ A dobândit aură/ Să ne-aducă aminte/ Că-nvierea se dă/ În morminte” (Aură). Iar „În nopțile cu lună plină/ Mi-e poleit cu aur orice vis” și „se vede totul nu întru osândă”, pentru că luna e „candelă a milei luminândă” (Lună plină), atârnată de Dumnezeu spre bucuria oamenilor.

Poetul se aseamănă chiar pe sine cu o candelă vie și mereu arzătoare: „Ce mult mă doare sufletul/ De când nu sunt/ Decât o candelă mistuitoare/ La căpătâiul celuilalt pământ // De când pe arșița nendurătoare/ În miezul verii printre foi [printre frunzele pădurii, dar și printre foile de scris]/ Întrețin o pală de răcoare/ Până suna-va trâmbița de-apoi” (Autoportret).

Taina zidirii primordiale, „frumusețea lumilor de la-nceput” au păstrat-o, după căderea omului din Rai, puțini oameni care au mai fost plini de har, „prin care focul veșnic a trecut” și „cuvântul [lor] sta în veac nemuritor”. Dar când, după potop, oamenii pe de-o parte s-au înmulțit și pe de altă parte au început să trăiască foarte puțin, au ajuns să uite repede tradiția și învățătura adevărată: „Unde sunt mulți e gata să se piardă/ În graba mare ce avem mai sfânt/ [Odinioară] Era de-ajuns luceferii să ardă/ Să se străvadă celălalt pământ” (Strămoșii). Și îl vedem pe Ioan Alexandru că susține aici ceea ce am descoperit că și lui Eminescu îi era cunoscut din manuscrisele românești vechi (vechile cronografe bizantine, traduse  și la noi, în Mănăstiri), anume că cerul înstelat a constituit o carte, o biblie naturală pentru oamenii din vechime, când omenirea nu avea încă Biblie scrisă.

Luceferii arzând erau o mărturie scrisă cu litere de foc a faptului că există Paradisul etern, în care se vor bucura veșnic luceferii și toate stelele Bisericii, toți Sfinții. Și, după spusa Sfinților Părinți, cosmosul e în continuare pedagog către Hristos. Tocmai de aceea demonii se străduiesc să stâlcească și să schimonosească frumusețea creației lui Dumnezeu (am regăsit această temă și la Arghezi, dacă ne amintim).

Și tot într-o tradiție poetică vastă, care începe de la Sfântul Dosoftei și străbate poezia noastră romantică și modernă, se situează și comparația pădurii cu marea[1] (de fapt, Sfântul Dosoftei comparase marea cu pădurea, dar cred că Alexandru nu a fost câtuși de puțin confuz): „Pădurea este cealaltă mare/ Ce nu o știm decât după vânt/ Ținem de ea/ De stejarii celuilalt pământ” (Pădure) – celălalt pământ fiind Grădina Paradisului.

Marea este „mai veche decât țărna cu o zi” (conform referatului Facerii). Neodihnită și vuind neîncetat, „e-n spargere la margini și zdrobire/ Ca să-i rămână miezul preacurat”. Dar, oricât de nemărginită și zgomotoasă, „și ea e scoică-n ascultare/ De vuietele Logosului sfânt” (Marea) – ascultă de Creatorul ei. Căci, privind marea, poetul vede „Eternitatea cât ni-e de aproape/ Calcă Iisus cu umbra peste ape” (Chenoză). Marea e icoana nemărginirii, adică a veșniciei și nemuririi: ca să ne arate „Că frumusețea e nemuritoare/ Ni se întinde marea la picioare” (Frumusețe).

În primele secole creștine, interogați de autoritățile păgâne despre credința lor, Sfinții Mucenici răspundeau adesea, chintesențial, că ei cred în Dumnezeu „care a făcut cerul, pământul și marea”. Aceasta era mărturisirea lor de credință înaintea judecătorilor…

Însă volumul se numește Imnele Iubirii și pentru motivul că el conține multe poeme închinate iubirii: iubirii de Dumnezeu, iubirii de patrie, iubirii de soție, de părinți, de copii, de compatrioți, de strămoși, de pământ și mare, de cosmosul întreg. Sau Însuși Dumnezeului-Iubire, care naște în noi toată această iubire adâncă, complexă și nesfârșită și care ne învață că iubirea nu se termină niciodată și că în eternitate nu este loc decât pentru iubire nesfârșită, ca o rețea de fire nevăzute care pleacă de la Creator și unește toată creatura.

„Averea unui neam nepieritoare/ Stă în puterea de-a iubi”, spune Ioan Alexandru. Și reformulează poetic dictonul Sfântului Apostol Pavlos, legându-l de imaginea peșterii lui Platon: „De am trecut pe lângă mâna goală/ Întinsă de un cerșetor/ Zadarnic umbra-n jur răscoală/ Din peșteră ecou răsunător” (Avere). Adică: dacă dragoste nu am, sunt încă un păgân, o umbră din peștera lui Platon, stând în întuneric, care nu are și nu vede lumină, un om fără substanță spirituală, ale cărui cuvinte sunt ca ecoul aramei fără preț – „Dacă am să grăiesc în limbile oamenilor și ale Îngerilor, dar dragoste nu o să am, făcutu-m-am aramă răsunând sau chimval zăngănind” (I Cor. 13, 1).

[1] A se vedea articolul meu de aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2013/11/03/scurta-istorie-a-unei-metafore/.

Am scris despre aceasta și în volumele 1, 6, 8, 9 etc ale Istoriei mele literare. A se vedea: https://www.teologiepentruazi.ro/tag/istoria-literaturii-romane-o-perspectiva-critica-ortodoxa/

Epistola catolică a Sfântului Apostol Iudas

Leave a comment

1. Iudas [Ἰούδας], robul lui Iisus Hristos și fratele lui Iacovos [Ἰάκωβος[1]], celor în Dumnezeu Tatăl sfințiți [τοῖς ἐν Θεῷ Πατρὶ ἡγιασμένοις] și lui Iisus Hristos păziți [καὶ Ἰησοῦ Χριστῷ τετηρημένοις], celor chemați:

2. milă vouă și pace, iar dragostea să se înmulțească[2]!

3. Iubiților, toată râvna punând a vă scrie vouă pentru mântuirea cea de obște [περὶ τῆς κοινῆς σωτηρίας], nevoie am avut să vă scriu vouă, rugându-vă să vă luptați [în] credința dată Sfinților odată pentru totdeauna [παρακαλῶν ἐπαγωνίζεσθαι τῇ ἅπαξ παραδοθείσῃ τοῖς Ἁγίοις πίστει][3]!

4. Căci s-au strecurat [printre voi] unii oameni neevlavioși, care au fost scriși mai înainte, de demult, spre această judecată, schimbând harul Dumnezeului nostru întru destrăbălare și tăgăduind pe singurul Stăpân [și] Dumnezeu și Domnul nostru Iisus Hristos.

5. Și voiesc să vă reamintesc vouă, [căci] ați cunoscut voi odată aceasta, că Domnul l-a mântuit pe popor din pământul Egiptosului, [dar] după aceea i-a pierdut pe cei care n-au crezut.

6. Și pe îngerii, pe cei care nu și-au păzit întâietatea lor [τὴν ἑαυτῶν ἀρχήν], ci și-au părăsit locașul său [lor], spre judecata zilei celei mari [εἰς κρίσιν μεγάλης ἡμέρας], [întru] legăturile cele veșnice [δεσμοῖς ἀϊδίοις], sub întuneric i-a păzit [ὑπὸ ζόφον τετήρηκεν].

7. Precum Sodoma [Σόδομα] și Gomorra [Γόμορρα] și cetățile cele dimprejurul lor, asemenea chipului acestora au curvit și au plecat după alt trup [καὶ ἀπελθοῦσαι ὀπίσω σαρκὸς ἑτέρας[4]], [și] stau înainte [ca] exemplu, suferind pedeapsa focului celui veșnic [πυρὸς αἰωνίου δίκην ὑπέχουσαι].

8. Într-adevăr, asemenea [sunt] și aceștia, [și], visând, trupul și-l spurcă[5] și de stăpânire[6] se leapădă și slăvile[7] le hulesc.

9. Iar Arhanghelul Mihail [Μιχαήλ], când, luptându-se [cu] diavolul, se certa pentru trupul lui Moisis, nu a îndrăznit să aducă judecată de hulă, ci a zis: „Să îți certe ție Domnul [Ἐπιτιμήσαι σοι Κύριος[8]]!”.

10. Dar aceștia hulesc câte nu au cunoscut; iar câte cunosc în mod firesc, precum vietățile cele neraționale [ὡς τὰ ἄλογα ζῷα], în acelea sunt stricându-se.

11. Vai lor! Că[ci în] calea lui Cain [Κάϊν] au fost mergând și [cu] înșelăciunea lui Valaam [Βαλαὰμ] [prin] plată au fost revărsându-se și [cu] răzvrătirea lui Core [Κόρε] au pierit.

12. Aceștia sunt petele din iubirile voastre [Οὗτοί εἰσιν ἐν ταῖς ἀγάπαις ὑμῶν σπιλάδες], petrecând împreună [συνευωχούμενοι], fără frică păscându-se pe ei înșiși [ἀφόβως ἑαυτοὺς ποιμαίνοντες]; [sunt] nori fără de apă [νεφέλαι ἄνυδροι], de vânturi fiind purtați [ὑπὸ ἀνέμων παραφερόμεναι]; pomi tomnatici [δένδρα φθινοπωρινά], fără de roade [ἄκαρπα], [care] de două ori au murit [δὶς ἀποθανόντα][și] au fost dezrădăcinați [ἐκριζωθέντα];

13. valurile cele sălbatice ale mării [κύματα ἄγρια θαλάσσης], spumegându-și rușinile lor [ἐπαφρίζοντα τὰς ἑαυτῶν αἰσχύνας]; stele rătăcitoare [ἀστέρες πλανῆται], cărora întunecimea întunericului[9] întru veac le-a fost păzită [οἷς ὁ ζόφος τοῦ σκότους εἰς αἰῶνα τετήρηται].

14. Dar a profețit acestora și al șaptelea de la Adam [Ἀδάμ], Enoh [Ἐνώχ], zicându-le: „Iată, a venit Domnul în[tre] zecile de mii de Sfinți ai Săi [ἦλθεν Κύριος ἐν Ἁγίαις μυριάσιν Αὐτοῦ],

15. [ca] să facă judecată împotriva tuturor și să-i mustre pe toți cei neevlavioși ai lor pentru toate lucrurile neevlaviei lor [prin] care au fost neevlavioși și pentru toate cele aspre pe care le-au grăit împotriva Sa păcătoșii cei neevlavioși!”.

16. Aceștia sunt cârtitori [γογγυσταί], căutători de greșeli [μεμψίμοιροι], după poftele lor mergând [κατὰ τὰς ἐπιθυμίας αὐτῶν πορευόμενοι], și gura lor grăiește cele semețe [καὶ τὸ στόμα αὐτῶν λαλεῖ ὑπέρογκα], lingușind fețele pentru folos [θαυμάζοντες πρόσωπα ὠφελείας χάριν].

17. Iar voi, iubiților, aduceți-vă aminte de cuvintele cele care au fost zise mai înainte de către Apostolii Domnului nostru Iisus Hristos!

18. Că[ci] vă ziceau vouă, că în vremea cea mai de pe urmă vor fi batjocoritori, după poftele neevlaviilor lor mergând [κατὰ τὰς ἑαυτῶν ἐπιθυμίας πορευόμενοι τῶν ἀσεβειῶν].

19. Aceștia sunt cei făcând despărțiri, [fiind oameni] sufletești [ψυχικοί], neavând pe Duhul [Πνεῦμα μὴ ἔχοντες].

20. Dar voi, iubiților, [în] preasfânta voastră credință zidindu-vă pe voi înșivă [τῇ ἁγιωτάτῃ ὑμῶν πίστει ἐποικοδομοῦντες ἑαυτούς], în Duhul Sfânt rugându-vă [ἐν Πνεύματι Ἁγίῳ προσευχόμενοι],

21. păziți-vă pe voi înșivă în dragostea lui Dumnezeu, așteptând mila Domnului nostru Iisus Hristos spre viața cea veșnică!

22. Și pe cei șovăind, miluiți-i!

23. Iar pe cei cu frică, mântuiți-i, din foc smulgându-i, urând și hitonul spurcat de pe trup[ul lor]!

24. Iar Celui care poate să îi păzească pe ei fără poticniri și să îi pună înaintea slavei Sale fără pete în[tru] bucurie,

25. Celui singur înțelept, Dumnezeului, Mântuitorului nostru, slavă și măreție, putere și stăpânire, și acum și întru toți vecii! Amin!

[1] Forma de N. În text e forma de G.

[2] Iar dragostea de Dumnezeu și de aproapele să se înmulțească în voi!

[3] Să vă luptați duhovnicește, trăind și propovăduind credința cea dată Sfinților lui Dumnezeu o dată pentru totdeauna!

[4] După împreunări homosexuale.

[5] Prin împreunările homosexuale.

[6] De stăpânirea lui Dumnezeu asupra întregii Sale creații.

[7] Sfintele Puteri cerești.

[8] Să îți certe ție fapta ta cea rea!

[9] Întunecimea întunericului Iadului.

Epistola către Filimon

Leave a comment

1. Pavlos, cel legat al lui Hristos Iisus, și Timoteos fratele, lui Filimon [Φιλήμων[1]] celui iubit și celui împreună-lucrător [cu] noi,

2. și Apfiei[2] celei iubite și lui Arhippos [Ἄρχιππος[3]], celui împreună-ostaș [cu] noi, și Bisericii din casa ta:

3. har vouă și pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, și [de la] Domnul Iisus Hristos!

4. Îi mulțumesc Dumnezeului meu, pururea pomenire de tine făcând în rugăciunile mele,

5. auzind dragostea ta [ἀκούων σου τὴν ἀγάπην] și credința pe care o ai către Domnul Iisus și spre toți Sfinții [καὶ τὴν πίστιν ἣν ἔχεις πρὸς τὸν Κύριον Ἰησοῦν καὶ εἰς πάντας τοὺς Ἁγίους],

6. ca împărtășirea credinței tale lucrătoare să se facă [ὅπως ἡ κοινωνία τῆς πίστεώς σου ἐνεργὴς γένηται], în cunoașterea a tot binele cel din voi întru Hristos Iisus [ἐν ἐπιγνώσει παντὸς ἀγαθοῦ τοῦ ἐν ἡμῖν εἰς Χριστὸν Ἰησοῦν].

7. Căci avem mult har și mângâiere din dragostea ta, că[ci] cele dinlăuntru ale Sfinților a[u] fost odihnit[e] prin tine, frate.

8. Pentru aceea, multă îndrăzneală având în Hristos, [pentru] a-ți rândui ție ce ți se cuvine [ἐπιτάσσειν σοι τὸ ἀνῆκον],

9. pentru dragoste mai degrabă te rog, [pentru] acesta, fiind precum Pavlos, bătrânul, și acum și legatul lui Iisus Hristos.

10. Te rog pe tine pentru copilul meu, pe care l-am născut în legăturile mele, [pentru] Onisimos [Ὀνήσιμος[4]],

11. care odinioară îți [era] ție nefolositor, dar acum [și] ție și mie [ne este] de folos, pe care l-am trimis.

12. Iar tu, pe acesta, care este cele dinlăuntru ale mele, primește-l!

13. Pe care eu voiam cu mine a-l ține, ca pentru tine să-mi slujească mie în legăturile Evangheliei [ἵνα ὑπὲρ σοῦ διακονῇ μοι ἐν τοῖς δεσμοῖς τοῦ Εὐαγγελίου][5].

14. Dar fără de consimțământul tău nimic [nu] am voit să fac, ca să nu fie ca de nevoie binele tău, ci de bunăvoie.

15. Căci poate pentru aceea a fost despărțit [de tine] pentru un ceas, ca veșnic pe el să-l primești;

16. [dar] nu ca rob, ci mai presus de rob: [ca] frate iubit, mai ales mie, și cu atât mai mult ție, și în trup și în[tru] Domnul.

17. Așadar, dacă mă ai pe mine părtaș, primește-l pe el ca pe mine!

18. Iar dacă ți-a făcut vreo nedreptate sau [îți] este dator, pe aceasta socotește-mi-o mie!

19. Eu, Pavlos, am scris [cu] mâna mea, eu voi plăti; ca să nu îți zic ție, că încă îmi ești dator mie și [cu] tine însuți.

20. Da, frate, eu [voiesc] să mă bucur de tine în Domnul! Odihnește-mi cele dinlăuntru ale mele în Domnul [ἀνάπαυσόν μου τὰ σπλάγχνα ἐν Κυρίῳ]!

21. [Și] ți-am scris ție [pentru că] am nădăjduit ascultării tale, [căci] am cunoscut că și mai presus de ceea ce zic vei face.

22. Și împreună cu [aceasta], pregătește-mi mie și găzduire! Căci nădăjduiesc că, prin rugăciunile voastre, voi fi dăruit vouă[6].

23. Te îmbrățișează pe tine Epafras [Ἐπαφρᾶς], cel împreună-rob [cu] mine în Hristos Iisus,

24. [dar și] Marcos [Μάρκος], Aristarhos [Ἀρίσταρχος], Dimas [Δημᾶς], Lucas [Λουκᾶς], cei împreună-lucrători [cu] mine.

25. Harul Domnului nostru Iisus Hristos [să fie] cu duhul vostru! Amin!

[1] Forma de N. În text e forma de D.

[2] Forma de N. a numelui e Ἀπφία.

[3] Forma de N. În text e forma de D.

[4] Forma de N. În text e forma de Ac.

[5] Să-mi slujească propovăduirii mele de acum, când sunt în lanțuri pentru Domnul.

[6] Voi fi eliberat din închisoare.

Mireasmă [2]

Leave a comment

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Mireasmă
(roman)

*

Trebuie să înveți mersul în societate. E la fel ca mersul în picioare. Te ține de mâini mama ta, te îndeamnă, te face să te crezi în stare, și apoi îți începi proprii pași. Nesiguri, ezitanți, dar sunt ai tăi! Și e nevoie ca cineva să te introducă în societate, să mergi pe picioarele tale și să nu fii imitatorul steril al altora. Că starul e la mile depărtare, nu știe de tine și nici nu-l interesează, dar tu te îmbraci ca prostuʼ ca el, îi faci pașii de dans, îi porți trențele. Și ești o clonă culturală, pentru că nu te-ai descoperit pe tine însuți. Și Miruna din Mângâiere tocmai asta face: îi ajută pe cursanții ei să meargă pe propriile lor picioare. Să nu se amăgească pe ei înșiși. Să nu intre pe drumul ușor, care pare al lor, dar e o înfundătură. Căci atunci când ajungi la zid trebuie să te întorci, trebuie să recunoști în fața ta și a tuturor că ai greșit și că nu aceea era direcția ta în viață.

M-a enervat tot timpul muțenia, lipsa dialogului real între oameni. Începi să vorbești despre vreme, despre ce e bine și rău în societatea noastră, câteva date despre tine și începe să i se pară că e prea mult. Că a dat prea mult din casă. Dar nu mărunțișurile acestea sunt de vină, ci faptul că nu au experiența gândirii. A formulărilor de sine. Îi obosește multul, dăruirea de sine. Ar dori să te audă pe tine, dar n-au lucruri pe care să ți le dea la schimb. Și pentru că nu au, pleacă din fața ta.

Am vrut de-a lungul vieții să dialoghez cu mulți oameni, dar și-au iubit muțenia lor. Eroismul muțeniei e un satanism. Închiși în ei, aceștia se cred niște cetăți nebiruite, când ei sunt niște cetăți goale, cu multe lucruri incomestibile. Dar citesc iubirile, căutările, răspunsurile tale. Vor să te devoreze în liniște, frază cu frază, dar să nu contribuie la binele tău. Pentru că binele tău îi eclipsează pe ei.

Doar fețele ne rămân de privit! Dar fețele sunt mormântale fără dialog. Sunt grimase, sunt pierderi în gol. Fețele sunt aruncarea în ocean, dar oceanul e taina de care avem nevoie. N-am ajuns la ocean, dar m-am bucurat de mare de mai multe ori. O bucurie contemplativă. Apa mlăștinoasă a Deltei m-a însingurat. Cu mult mai mult a mării, dacă aș pleca într-o croazieră. Rolul baptismal al apei este fundamental pentru fiecare dintre noi, dar întinsul nesfârșit al apei te umple de tristețe. Pentru că întinsul apei e ca tăcerea geloasă dintre noi, e ca necomunicarea ce distruge romanele.

La urma urmei ce înseamnă să fii actual? Pentru că romanele nu sunt rețete de bucătărie, ci universuri trăite. Nimic mai fals decât actualitatea romanului, atâta timp cât el este o problemă personală. Un muzeu construit cu migală pentru a fi decriptat cu migală. Orice aș scrie e actual, pentru că le trăiesc acum, în clipa de față. Pictez acum, mănânc acum, iubesc acum. Cei care vor veni după mine vor avea lumea lor de trăit, dar asta nu înseamnă că lumea mea a murit. Pentru că eu, ca și ei, facem parte din aceeași lume, din lumea tuturor. Iar lumile noastre personale sunt lumea noastră, a tuturor. Ce scriem și trăim sunt puse la un loc. Pe aceeași pagină. Poți citi fiecare pagină, te poți vedea pe tine însuți în mine, în dorința mea de a mă explica continuu, poți merge mai departe în fiecare zi. Dar ești format din tot ce ai înmagazinat. Și e bine că stau așa lucrurile! Căci, fără a înmagazina în fiecare zi, suntem fără așteptări.

– De ce nu începeți odată?! Ce vreți să spuneți, în definitiv?!!, îmi zise William Shakespeare, mort în 1616. Care s-a născut și a murit tot acolo: la Stratford-upon-Avon[1]. Coordonate: 52°11′34″N 1°42′23″W[2]. Lipsa de relevanță e aparentă. Pentru că eu am început înainte, mult înainte. Atunci când am primit Povestea vorbii și n-am crezut că nu sunt în stare de ea. A fost prima carte pe care prima bibliotecară din viața mea mi-a dăruit-o. Nu era ea chiar Bibliotecară, dar era Profesoară de Română, era Doamna Geta, era incisivă, te întreba ce ai înțeles din carte. Și, se pare, că i-am răspuns, că am trecut testul, că i-am restituit cartea, și că astfel am început să scriu în mine însumi. Pentru că lucrurile lui Anton Pann nu mi se păreau diferite de gândurile mele, de modul în care și eu îmi puneam gândurile în cuvinte, deși nu știam că o fac. Că începusem să fac acest lucru din primii ani de viață.

Când am început să citesc cărțile bisericești, din nou, nu am avut niciun șoc lingvistic: scrisul lor era modul meu de-a vorbi. Dumnezeu mă pregătea de pe atunci de imnografie, de Viețile Sfinților, de traducerea Dumnezeieștii Scripturi și de scrierile mele teologice. Scrisul nu era un moft, ci o necesitate. Scrisul nu era din când în când, ci neapărat. Și mi-am dat seama de acest lucru de când tataie Marin l-a pus pe un prieten al lui, pe Agarici, nu știu dacă era nume real sau poreclă, să îmi scrie literele caligrafic. Și după tiparul lui de litere eu am învățat literele, am învățat să le scriu și să le citesc, mai înainte de a le învăța la Școală, și, bineînțeles, am început să citesc, deși nu știam că ce fac eu se numește citit, scris, începutul literaturii mele.

[1] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/William_Shakespeare.

[2] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Stratford-upon-Avon.

1 2 3 … 2.487